Connect with us

Hi, what are you looking for?

News World

Mark Galeotti, despre represiunea lui Putin: „Marea întoarcere la autoritarismul de modă veche“


Putinismul poate fi văzut ca un „autoritarism postmodern”, bazat în mare măsură nu atât pe frică şi forţă, cât pe controlul naraţiunii. Un Parlament pe trei sferturi fals şi conceput în mare măsură pentru a fi cât se poate de atrăgător a oferit un facsimil teatral al democraţiei. Mai mult, la baza piramidei, a existat loc pentru o societate civilă înfloritoare, atâta timp cât s-a concentrat pe probleme locale şi specifice, şi chiar pentru o presă vioaie şi critică.

De asemenea, deşi OMON, FSB şi Comitetul de Anchetă au fost mereu pregătite să reprime şi să mustre în stânga şi în dreapta, regimul s-a bazat în principal pe cumpărarea populaţiei atunci când a putut şi pe eforturile de a o convinge că alternativele fie lipsesc, fie sunt mai rele.

Când pune în balanţă situaţia de a fi iubit sau de a fi temut de către supuşi, Machiavelli scrie că este mai sigur pentru un prinţ să fie temut decât iubit. Dar, remarcă Mark Galeotti, un fin cunoscător al chestiunilor ruseşti, conducătorul autoritar postmodern Putin ştie că dragostea poate fi nestatornică şi se teme în acelaşi timp de distrugere, astfel încât apatia este mai bună decât teama sau iubirea.

Timp de două decenii, acest lucru a funcţionat în esenţă, cu o calitate a vieţii îndeajuns de bună pentru a potoli masele, cu oportunităţi suficiente pentru îmbogăţire ilicită, menită cumpărării elitei, cu domenii limitate pentru activismul local, dar cu resurse semnificative pentru cei care se angajau pe această direcţie, cu doze atent măsurate de represiune pentru a reduce la tăcere sau a intimida criticii, dar, mai presus de toate, cu descurajarea schimbării, prezentată drept o sursă de rele mai mari.

Întărirea frontului

Ani la rând, acest model s-a aflat sub presiune, iar regimul a depus diverse eforturi pentru a-l adapta, de la proiectele naţionale „orientate” pe calitatea vieţii până la crearea Gărzii Naţionale, ca instrument de a evidenţia capacităţile de descurajare ale statului. Cu toate acestea, s-a erijat sentimentul – atât în ​​cadrul opoziţiei, cât şi în cadrul elitei – că gestionarea situaţiei a devenit mai puţin abilă.

Chiar şi aşa, regimul arată încă soliditate. Nu s-a confruntat cu vreo opoziţie semnificativă, elita fie complăcându-se, fie temându-se să piardă ceea ce avea deja. În acelaşi timp, capacităţile statului, de la rezerve financiare la măsuri represive, înregistrau un surplus.

Acest lucru face cu atât mai greu de explicat decizia de a renunţa la aparenţe şi de a apela mult mai pe faţă la măsuri represive.

Probabil, decizia cu privire la otrăvirea lui Aleksei Navalnîi reflectă convingerea că nu doar el şi mişcarea sa reprezintă un pericol pentru regim – ceea ce ar fi o recunoaştere izbitoare de nesiguranţă pentru Kremlin -, ci şi că ar contribui, în cunoştinţă de cauză sau nu, la o campanie occidentală subversivă împotriva sa, scrie Galeottii.

Un an al marii schimbări

Odată ce mergi pe o cale, e greu să te mai opreşti. Când Navalnîi a supravieţuit şi s-a întors sfidător în Rusia, Kremlinul a simţit că nu are altă alternativă decât să-l încarcereze, ca să nu pară slab. Şi odată ce mişcarea sa a început să organizeze proteste uriaşe, care s-au răspândit dincolo de decorul metropolitic obişnuit, în oraşe din întreaga ţară, atunci „logica” reprimării a devenit mai dificilă şi a intrat într-un punct critic.

De ceva vreme era clar că exista un curent de opinii în jurul suspecţilor obişnuiţi din rândul „siloviki” – secretarul Consiliului de Securitate Nikolai Patruşev, directorul FSB Aleksandr Bortnikov, şeful Comitetului de Anchetă Aleksandr Bastrîkin şi comandantul Gărzii Naţionale Viktor Zolotov -, care, deşi rivali adesea, împărtăşesc ideea de bun simţ că ce-i prea mult strică.

Ce l-a determinat pe Putin, de altfel un preşedinte care tindea în general să aleagă prudenţa? Este imposibil pentru cei din afară să găsească un răspuns la această întrebare. S-ar putea să fi fost convins de teoria conspiraţionistă precum că o campanie occidentală de tip ghibridnaia voina (război hibrid, n. red.) – care l-ar fi răsturnat de la putere pe Viktor Ianukovici în Ucraina şi l-ar fi ţintit pe Aleksandr Lukaşenko în Belarus – îl viza acum pe el.

Într-adevăr, criza din Belarus, declanşată de trucarea flagrantă a alegerilor prezidenţiale din august anul trecut, s-ar fi putut dovedi crucială pentru a-l convinge că o represiune la scară mică acum ar putea preveni o represiune la scară largă mai târziu, mai ales dacă apelul la „vot inteligent” al lui Navalnîi ar fi avut succes şi ar fi fost eficient. În orice caz, decizia a fost luată deja.

Scopul în cazul campaniei anti-Navalnîi

Această decizie are propria logică. Pentru moment, o rezolvare definitivă a problemei Navalnîi pare imposibilă, ţinând cont de riscul de tulburări interne şi de repercusiuni internaţionale. Însă el poate fi ţinut după gratii în timp ce mişcarea sa naţională, care l-a ridicat la rangul de ameninţare politică directă, este înăbuşită.

De luni de zile, sediile organizaţiei anti-corupţie a lui Navalnîi şi activiştii locali afiliaţi lui se află în vizorul autorităţilor şi sub ameninţarea catalogării ca „extremişti”. Odată declaraţi drept „extremişti”, se pot aştepta la o campanie de destructurare. Scopul este ca Navalnîi să devină un general fără armată.

Acţiunile sunt în plină desfăşurare. Presa independentă se dovedeşte a fi deranjantă? Numiţi-i „agenţi străini” pe cei de la site-ul Meduza, cu sediul în Letonia, şi blocaţi-le finanţările. Apoi vânaţi-i pe jurnaliştii de investigaţie care lucrează de acasă, cum ar fi cei de la iStories, şi învăţaţi-i minte să nu-şi mai bage nasul în secrete voastre murdare.

Avocaţii din Echipa 29 insistă să lupte în continuare să denunţe dosarele FSB? E timpul să începeţi să-i luaţi în vizor, să-i intimidaţi pe cei pe care puteţi şi să-i arestaţi pe cei pe care nu-i puteţi intimida.

Reţelele de socializare continuă să le ofere criticilor oportunitatea de a distribui filmuleţe despre abuzurile voastre, de a face cunoscute infracţiunile voastre şi de a-şi coordona protestele? De ce să nu încercaţi să recurgeţi la presiuni asupra Twitter şi asupra altor platforme în speranţa că veţi putea reproduce succesele regimului comunist de la Beijing în impunerea cenzurii?

Ameţiţi de succes

Ceea ce face Putin poate fi numit post-post-autoritarism sau, şi mai simplu, autoritarism de modă veche.

Bineînţeles, există încă loc pentru hiperbolă. Totuşi, cei care fac paralele cu „Marea Teroare” a dictatorului sovietic Iosif Stalin reduc la minimum ororile din acea epocă şi denaturează represiunea actuală. Rusia nu este încă totalitarism, în pofida speranţelor disperate şi despotice ale puterii de a controla nu doar ceea ce fac oamenii, ci şi ceea ce gândesc. În schimb, totul are loc în mod fin. Generaţia de „siloviki” a lui Putin este, la urma urmei, cea a copiilor lui Iuri Andropov. În calitate de şef cerebral şi analitic al KGB între 1967 şi 1982, Andropov a introdus un nou stil de represiune, cu un „efort minim pentru un efect maxim”, în care încarcerările pe motive psihiatrice, emigrarea forţată şi „discuţiile profilactice” au înlocuit în mare măsură acţiunile de masă din trecut.

Totuşi, asta este tot represiune şi autoritarism şi marchează o etapă importantă în decăderea politică şi degradarea intelectuală a putinismului tardiv.

Poate că înainte sau, mai probabil, după alegerile din septembrie anul acesta, sau chiar în contextul campaniei de realegere la Kremlin în 2024, Putin ar putea încerca să facă un pas înapoi. Procurorii ar putea fi luaţi la rost pentru faptul că sunt „prea zeloşi”, unii deţinuţi ar putea fi eliberaţi cu scuze simbolice, iar promisiunile unui nou început ar putea fi combinate cu o oarecare deschidere spre noi viziuni alternative.

Şi totuşi, aceasta nu este o cale care poate fi reluată. Pe fondul creşterii represiunii şi remodelării ei, în funcţie de nevoile şi fricile Kremlinului, s-ar putea să se ajungă într-un punct de imposibilitate de reconstruire a legitimităţii delicate pe care, în felul său, „autoritarismul postmodern” o permisese anterior.

Putin s-a ales cu un tron ​​de baionete – şi de bastoane de cauciuc – şi va trebui să stea pe el, conchide Mark Galeotti.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:



Source link

Click to comment

Leave a Reply

Tu dirección de correo electrónico no será publicada. Los campos obligatorios están marcados con *

You May Also Like

Divertisment

Academia americană de film (AMPAS) a instalat la Londra şi Paris centre pentru nominalizaţii care nu au putut ajunge în Statele Unite, iar unii...

Divertisment

Pentru cei care se iau foarte în  serios,  o  cură  de  Anthony Hopkins  ar  fi  remediul  perfect. După  60  de  ani  de  carieră, acesta...

News World

„Am constatat cu surprindere că mai multe portaluri web au publicat, în cursul zilei de ieri (joi – n.r.) şi astăzi (vineri – n.r),...

News World

Una dintre marile nemulţumiri din coaliţie este faptul că viceprimarul Horia Tomescu nu a consultat toate forţele coaliţiei de la Capitală, în momentul în...